bucuriile lui siddhartha din noi

Am avut dintotdeauna gandurile mele, da, am avut si iluminari. Uneori, pret de un ceas sau de o zi, am simtit in mine certitudinea cunoasterii, la fel cum simti viata in propria inima. Am avut unele ganduri, dar mi-ar fi greu sa ti le impartasesc. Iata, draga Govinda, iata unul dintre gandurile pe care le-am aflat: intelepciunea nu poate fi impartasita. Intelepciunea pe care un intelept incearca sa o impartaseasca altora are intotdeauna un zi de nebunie.
- Nu cumva glumesti? intreba Govinda.
- Nu glumesc. Iti spun doar ce am aflat eu. Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea, nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa purtat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, dar nu poti sa o spui, nici sa o propovaduiesti. Iata ce am banuit uneori inca din anii tineretii si acest lucru m-a facut sa ma despart de invatatori si sa plec mai departe. Eu, Govinda, am dat de un gand pe care il vei considera iarasi fie o gluma, fie o nebunie, dar care reprezinta gandul meu cel mai bun. El suna astfel: contrariul oricarui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate. Cand preaevlaviosul Gautama vorbea in predicile sale despre lume, el era nevoit sa o imparta in Sansara si Nirvana, in amagire si adevar, in suferinta si mantuire. Altfel nici nu se poate, nu exista nici o alta cale pentru cel ce vrea sa propovaduiasca o invatatura. Pe cand lumea, tot ceea ce exista in jurul nostru si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau in intregime pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii ni se pare ca timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Si daca timpul nu e ceva real inseamna ca si distanta ce pare ca exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine nu este decat o amagire.
- Cum asa? Intreba Govinda cuprins de teama.
- Asculta-ma cu atentie, dragul meu, asculta-ma cu atentie! Pacatosul acesta care sunt eu sau esti tu este un pacatos care, odata si odata, va fi din nou Brahma, va ajunge odata si odata in Nirvana si se va transforma intr-un Biddha – si acum fii atent: acest odata si odata nu este decat o amagire, nu este decat o pilda! Pacatosul nu se afla pe calea lui Buddha, el nu este supus evolutiei, cu toate ca gandirea noastra nu stie sa isi reprezinte lucrurile acestea in alt chip. Nu, ci acum, astazi, in orice pacatos salasluieste deja viitorul Buddha, tot viitorul sau este deja prezent, iar tu trebuie sa intrezaresti cu evlavie in el, in tine, in fiecare dintre noi un virtual Buddha, ascuns, aflat in devenire. Lumea, prietene Govinda, nu este imperfecta sau pornita de drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot si intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa se iveasca un hot. Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea cat si viata, atat pacatul cat si dumnezeirea, atat inteligenta cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu nici o lume dorita si imaginata de mine, cu nici un fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea si sa o iubesc, si sa ma bucur ca-i apartin.

as i am now i am unable to control

de ani de zile am obiceiul sa verific apa si aragazul inainte sa plec din casa. mereu imi spun ca focul aragazului se aude asa ca n-am cum sa-l ratez. iar azi am venit acasa si, din intamplare, am pus ceva deasupra plitei. am simtit cald, arzand chiar. focul era aprins, iar eu am fost plecata de acasa aproximativ 4 ore.

imediat m-am relaxat, amintindu-mi de neputintele noastre, de lipsa cronica a atentiei. pot fi 10 ore atenta, daca atentia mea fuge o clipa si clipa aia e esentiala, am ratat tot. m-am relaxat deoarece mi-am recunoscut lipsa atentiei. fara sens sa ma intreb de ce, cum s-a intamplat. asa imi scapa clipa de clipa milioane de lucruri. ce sens are sa ma mai stresez cand recunosc ca nu pot controla nimic? important e sa recunosc mereu, nu sa ma mint ca pot. iar aceasta relaxare nu va aduce cu sine o dorinta de scadere a atentiei si o imbratisare a lui "fie ce-o fi". chir e nevoie sa ma relaxez.